Nimic nu a fost mai dăunător pentru cultura românească post decembristă decât partis-prisurile prost înţelese a unor „producători de cultură” de timpuri noi, care au sacrificat bunul gust şi bunul simţ pentru interese absconse sau în cel mai bun caz mercantile. Nimic nu a fost mai nociv pentru cultura românească decât tentativele de manipulare ale intelectualităţii noastre, din ţară sau din diaspora, unele sprijinite uneori pe pârghiile naţionalismului.
Cultura românească în general a avut perioadele proprii de progres, în sensul calităţii şi cantităţii, sau regres, mai ales în sensul calităţii. Sunt cunoscute fazele prin care aceasta a trecut de-a lungul, cel puţin, a ultimelor două secole. Ce trebuie de reţinut este, vrând-nevrând, că în mai toate perioadele istorice din intervalul menţionat a reprezentat pe cineva, a fost paratrăsnet şi/sau interfaţă. Iar de acest domeniu râvnit şi, totodată hulit, s-au folosit de-a lungul timpului toţi cei care au avut interese în domenii paralele cu cel cultural. Cel mai grav este faptul că, fie din lipsa percepţiei culturii reale, fie din grabă (hei-rupismul este la români una dintre trăsăturile fundamentale), fie pentru a atrage mase mari, cultura a început să sufere în calitate (fără îndoială că, în diverse timpuri, s-au adăugat şi diverşi alţi factori).
Din start trebuie precizat un lucru – cultura reală nu a fost, nu este şi nu va fi vreodată pentru masele largi. Fiind vorba de domenii la care, vrând-nevrând (şi sper să nu supăr pe nimeni) trebuie cultură generală solidă, multă sensibilitate (care în mare parte trebuie neapărat educată) şi, evident, o oarecare aplecare, cultura nu va putea fi niciodată recepţionată ca atare de cei simpli. Asta nu înseamnă că masele largi nu au un nivel până la care pot percepe şi cultura reală!
Discutând de calitatea actului cultural în sine, trebuie precizat că acesta se face cu bani… mulţi bani. Niciunde pe glob nu s-a reuşit performanţă fără bugetări serioase, bani care se duc, pe lângă evenimentul cultural propriu-zis, pe marketing şi publicitate. Bineînţeles că rezultatele sunt mai întotdeauna impresionante – vizitatori numeroşi, reclamă pe măsură, posibilitatea refinanţării altor evenimente etc. Poate cel mai elocvent exemplu european este „efectul Guggenheim” sau “efectul Bilbao”, cunoscut ca atare în toatele şcolile de arhitectură din lume. Odată cu inaugurarea Muzeului Guggenheim, la 17 octombrie 1997, oraşul basc a lăsat în urmă trecutul industrial, marcat de siderurgie şi chimie şi, în consecinţă, cufundat într-un gri sinistru, şi a devenit un oraş atrăgător şi dinamic. Mai exact, investiţiile de 150 de milioane de EURO s-au amortizat în numai şase ani iar muzeul contribuie cu 1,57 miliarde de euro la PIB-ul regional. Pe de altă parte, datorită acestei construcţii futuriste, au apărut peste 45.000 de locuri de muncă şi peste 1,2 milioane de vizitatori anual. Expoziţiile din cadrul muzeului sunt majoritar temporare cu artă din secolul XX. Vizitatorii sunt fie din sfera arhitecturii, fie din sfera artelor plastice în general şi a celor contemporane în special, adică, în marea lor majoritate, cunoscători.
În România, din păcate, nimeni nu se poate gândi la o astfel de investiţie şi, ceea ce este mai grav, nimeni nu ar da bani pe aşa ceva. Asta în condiţiile în care bani sunt, în fotbal se investeşte, în manele se investeşte, în emisiuni deocheate se investeşte… Cultura serioasă se face tot mai greu şi asta lasă evident loc la neprofesionalism, la valori discutabile sau, de ce nu, la folosirea acesteia ca instrument pentru mase. Ce este la fel de grav este că de multe ori acest instrument este folosit pe post de patriotism, motiv pentru care încet-încet exportăm cultură de proastă factură, consacrând o imagine a României în consecinţă. Iar aceasta se întâmplă, în general din cauza subfinanţării, a mediocrităţii apreciate de masele largi şi, de ce să n-o spunem, a „spatelui”.