În 1925 apărea la Chişinău, în volumul XVI din Revista Societăţii „Istorico-Arheologică Bisericească”, sub semnătura lui Ştefan Berechet, semnalarea volumului Biserica ortodoxă din Bucovina, scris de un funcţionar rus, Vladimir Mordvinov, care a călătorit în această provincie istorică în 1871.

Câteva lucruri legate de confesiunile bucovinene ne-au atras atenţia în mod deosebit. Astfel, legile austriece din 21 decembrie 1867 şi mai 1868 reglementau regulile de convieţuire a diverselor confesiuni. Conform acestora, fiecare cetăţean „este liber să profeseze orice confesiune îi place, putând trece dintr-una în alta fără nici o împiedicare, ne smulgând nimănui drepturile civile şi politice din cauza credinţei sale. Săvârşirea oricărui cult îngăduit de legi este liberă, putând să funcţioneze orice instituţie admisă de lege. Confesiunile şi sectele neadmise au drept să-şi facă serviciul religios în case particulare, neoficial, neatingând întru ceva legile în vigoare şi morala publică.”

Apartenenţa confesională a minorilor era, de asemenea, clar stipulată. Astfel, copiii legali şi cei care urmau să fie înfiaţi, trebuiau să aparţină confesiunii părinţilor. În cazul unei căsătorii mixte, copiii de sex masculin aveau dreptul să aparţină confesiunii tatălui, iar cei de sex feminin, confesiunii mamei. Legea îngăduia tinerilor din confesiuni diferite, care urmau să se căsătorească, să încheie contracte în acest sens; evident, se puteau încheia contracte care prevedeau ca toţi copiii să aparţină aceleiaşi confesiuni, însă condiţia era ca trecerea la confesiune să se facă înainte ca minorii să aibă 7 ani. În cazul copiilor născuţi „nelegal”, aceştia urmau să aparţină confesiunii mamei; „dovezile cari se dau parohilor de biserici de către părinţii copiilor cum că aceştia din urmă vor fi crescuţi într-o confesiune sau alta, nu sunt valabile. În cazul unei schimbări de confesiune de către părinţi sau de către mama care a născut nelegal, copiii lor, care nu au atins vârsta de şapte ani, se socotesc ca născuţi după trecerea la altă confesiune.”

Odată împlinită vârsta de 14 ani, orice individ putea opta pentru orice confesiune; putea atrage şi pe alţii, însă doar prin convingere, „neîntrebuinţând înşălăciunea”.

Preoţii unei biserici puteau sluji unei persoane de altă confesiune doar dacă acea persoană dorea acest lucru şi doar dacă dorinţa nu era contrară regulamentului respectivei confesiuni.

În privinţa înmormântărilor, demn de menţionat este faptul că nici o comunitate religioasă nu avea dreptul de a refuza înhumarea în cimitirul propriu a unui decedat ce aparţinea altei confesiuni. Evident, existau unele condiţii: „a) când persoana aceasta trebuie să fie înmormântată în mausoleul familial şi b) când persoana aceea a murit în hotarele acelei comunităţi sau când cadavrul lui a fost găsit şi nu-i în acel loc nici un cimitir aparţinător confesiunii lui.”

În privinţa zilelor de sărbătoare, nu era interzis pentru nimeni să lucreze dacă, conform propriei confesiuni, nu erau considerate ca atare; toată populaţia era însă obligată să respecte ziua de duminică până la terminarea serviciului religios. Nu era oprită nici o comunitate de la „sunarea clopotelor” indiferent de „pravilele” altei confesiuni.

Ceea ce astăzi ne place să auzim despre bucovineni – chiar dacă uneori ne place doar să auzim – cum că acest spaţiu este unul al bunei convieţuiri confesionale, s-a făcut în stil nemţesc – prin lege; fără doar şi poate apariţia legislaţiei din secolul XIX nu a fost gratuită; cert este însă că Bucovina de la 1918 era într-adevăr un spaţiu de convieţuire confesională interetnică, evident datorat şi „civilizării prin lege”.

Şi, nu pot să nu mă întreb retoric: Ce ar fi fost Bucovina astăzi, dacă continua drumul pe care se afla în 1918 (bineînţeles, dacă Regatul României şi-ar fi însuşit valorile bucovinene şi transilvănene şi ar fi renunţat la spiritul mioritic valah)? Când şi cum s-a pierdut spiritul de toleranţă confesională după 1918? Ce a inventat Uniunea Europeană şi cât a „plagiat” de la vechiul Imperiu Austro-Ungar? Parafrazând o reclamă foarte cunoscută,  putem spune „prietenii ştiu de ce, unde şi ce”…