Cum spuneam recent, există în Europa şi o ţară care a ignorat „normalitatea”, adică a lăsat sistemul bancar să se prăbuşească şi să-şi plătească singur prostiile, fără să a îndatora cetăţeanul. Aceasta se numeşte Islanda.
O ştire de ieri titra: „Cetăţenii nu vor suporta pierderile sectorului privat. Ţara care a înfruntat CE şi a câştigat”; după mine aceasta ar fi trebuit să fie ştirea de primă pagină din toată presa românească; toate dezbaterile televizate ar fi trebuit să lase deoparte datoriile lui Patriciu, găina furată la Cuca măcăii şi să se concentreze pe un model de succes. Mai mult, clasa noastră politică, indiferent de culoare, ar fi trebuit să aibă reacţie. Însă, din păcate, doar un ziar a publicat informaţia că, de, nu-i relevant şi nici nu-i ştire de trend. România nu-şi poate permite să urmeze un astfel de exemplu deoarece „Troica” ar duce-o la sapă de lemn. La noi nu s-a găsit nimeni să facă vreun referendum legat de datoria externă şi de finanţarea sectorului bancar ca în Islanda pentru că, nu, aveam teme mai importante legate de succesul electoral; la noi organismele de stat şi cele aşa-zise neguvernamentale sau profesionale, care teoretic se ocupă de binele cetăţeanului şi nu mai pot de atâta grijă, n-au încercat nici măcar în vise să promoveze o astfel de abordare. Şi, apoi de ce ar promova o astfel de politică? Ce le-ar ieşi? Probabil nimic. Pe când aşa…
Revenind la Islanda, ultimul ei pas – câştigarea la Curtea de Justiţie a Asociaţiei Europene a Liberului Schimb a procesului intentat de Olanda şi Marea Britanie, reprezintă, după opinia noastră, un punct de cotitură pentru multe state care mai pot încă lăsa profitorii să se prăbuşească. Şi asta deoarece victoria Islandei nu mai poate fi atacată nici măcar de „grijulia” Comisie Europeană. Traducerea: cei care au încercat să profite de pe urma crizei islandeze au luat puţină ţeapă! Ba, mai mult, CJAELS a hotărât ca cei ce au depus plângerile – Olanda şi Marea Britanie să plătească şi cheltuielile de judecată!
În România nu s-a pus niciodată problema de a lăsa vreo bancă străină să falimenteze. Mă întreb însă, pe nenea Gică cu chioşcul din cartier, dacă ar ajunge la faliment, l-ar finanţa statul din banii contribuabililor sau împrumuturi externe? Şi dacă nu (realitatea este binecunoscută) de ce această discriminare? Evident, întrebarea este retorică şi nu cred că are nevoie de mare răspuns: nenea Gică nu are bancă cu influenţă, nu? El nu controlează vreun imperiu mediatic care poate debarca un guvern în trei zile. El nu contează în faţa asasinilor economici oficiali, nu contează în faţa statului care nu face altceva decât să susţină doar interesele marilor „investitori” şi să apere o mână de „orientaţi în criză” de poporul pe care teoretic ar trebui să-l protejeze. Şi atunci de ce noi ar trebui să sprijinim statul care se dovedeşte a fi cel mai mare şarlatan? Pentru că, vezi Doamne, altfel s-ar crea anarhie. Păi dacă această entitate, cu rol mai ales de represiune, te aduce într-o stare mai grea decât cea din vremea fanarioţilor, nu cumva îţi vine fie să-ţi iei lumea-n cap, fie să încerci s-o păcăleşti şi tu? Îţi cam vine, dar frica păzeşte bostănăria: ai rate şi rămâi pe drumuri, ai copii la şcoală, vine şeful şi-ţi cere „resetarea softului”, vin organele şi te execută şi câte şi mai câte. Şi, lucru important, nu eşti cetăţean islandez; de fapt eşti cetăţean doar cu numele şi cu taxele, fără drepturi, fără curaj, fără putere, cu traume, cu frică şi, poate lucrul cel mai grav, fără memorie recentă… Adică, milog de colonie.